JUSTITIA FUNDAMENTUM REGNORUM EST

Gura lumii-i rea se zice,
Dar mai rea ca a tuturor
Răni produce cu alice
Gura unui procuror.

Într-o cameră slinoasă,
Plină ochi de derbedei
Stă o faţă cam sfioasă
Ce se ascunde printre ei.

Veşnic plină-i acea grotă
Ce se asemănă cu-n beci
De geambaşi ce cu o botă
Au bătut vreo douăzeci.

Printre ei o faţă nouă.
Nu părea unul de-al nost’,
Căci era cu ochii rouă
Şi plângea precum un prost.

– Plânsu-i de muieri, se aude
Dintr-un colţ mai depărtat
– Nu e treaba ta zălude!
Strigă al nost’ recomfortat.

– Lasă-mă să-mi plâng amarul
Că sorocul mi-a venit
Auzit-ai de Balaurul
Ce pe mulţi i-a osândit ?

Căci cuvântul lui e lege
Şi legea-i cuvântul lui
Niciun jude să-i renege
Nu îndrăzneşte vorba lui.

Brusc o liniste apasă
Peste capul lui plecat
Ușa scârțâie angoasă.
– Smechere ești așteptat !

La Parchet e gălăgie
Însă tot este ordonat.
Inculpaţii au disfagie
Când află de al lor păcat.

Ochi în lacrimi şi-ntristare
Ca aici eu n-am văzut
Toţi merg pe reabilitare
Şi se plâng c-au decăzut.

Milă trebuie să-ţi fie
Când îi vezi pe pisicari
Cum de-a lor biografie
Toți se lepădă flecari.

De sub munţii de dosare,
Peste teancuri de hârtii
Brusc un personaj apare
Atrăgând antipatii.

El e procuror de Curte
Cel mai mare dintre ei
Inculpaţii să-l salute
Se grăbesc ca de obicei.

De statură este mic,
Dar foarte vânjos şi tare
Chipul ca unui războinic
Faţa-i crudă, înfiorătoare.

Nasul mare, acvilin
Nările umflate, roşii
Anunţau brusc un leşin
Dacă îl zăreau pizmoşii.
Ochii verzi şi larg deschişi,
Expresivi priveau alene
Căutând parcă precişi
Printre marea de hiene.

Nu e greu de anticipat
De ce vestea i s-a dus
Că-i un balaur întruchipat
Dintr-un basm încă nespus.

Între timp, abia ajunse
Omul nost’ de la arest
Şi într-un birou pătrunse
Ușor, încet parcă pe şest.

După o oră de aşteptare
Uşa scârţie din nou
Şi procurorul nostru mare
Îşi face loc, calm, în birou.

– Ştii tu, domnul nostru, oare
De ce noi ne-aflăm aici?
Căci circulă o vorbă care
Ție-ți tot aduce critici.

-Ştiu şi foarte rău îmi pare
De neplăcerea ce-am produs
Că am fost prins din întâmplare
De Cel Rău care m-a dus.

– Întâmplarea face oare
Dintr-un om cinstit un hoţ?
Nu cumva eşti omul care
Ai furat, deci eşti un hoţ?

– N-am furat ! Exclamă omul.
– Ba ai furat! Căci am dovezi.
Nu mai face pe iconomul
Până martorii cei muţi nu-i vezi.
-Jur pe soare şi pe lună,
Jur pe roşu şi pe foc
Şi pe fata mea ăi-jună
Că eu n-am furat un ioc.

Naiv am fost să mă încred
Într-un om ce îmi promise
Ca pentru o pâine să purced
Şi să scot marfa ce-o primise.

N-am ştiut că e furată…
N-am ştiut că hoţ el e…
Pentru aceea curată
Dreapta mea de rele e.

De aceea dom’le mare
Capul o să mi-l aplec
Şi cu lacrimi prea amare
Milă cer pân’ mă înec.

– Mila la uşa dreptăţii să stea,
Însă nu pe scaunul de judecată.
Altminteri noi cu toţii vom avea
O soartă bună, dar nedreaptă.

Noi toţi cei ce trăim
Sub a minciunii stăpânire
Nu e de ajuns să ne căim
Justiţia când face a ei menire.

Pentru ca pus sunt să veghez
Peste a damnaţilor soartă
Şi cu dreptate să investighez
Pe cei ce legea o iau la ceartă.

– Lege?! Ce este legea dom’le mare?
Că parlamentul bântuit ne este
De boala democratismului incult şi sugrumare,
De zurbagii frenetici ce ne joacă feste.

Unde e dreptatea dom’le mare?
Când singur ai rămas pe lume şi smerit
Flămând şi pus sub oprimare
De gânduri şi nevoi eşti asuprit.

Iar când copiii îţi plâng şi-ţi cer mâncare
Şi tu nu ştii cum să-i împaci…
Unde e justiţia dom’le mare,
Când ştii că n-ai acas’ nici doi colaci?

Leagă-mă şi pune-mă după zăvoare,
Îmbracă-mă în zeghe grea de deţinuţi
Şi lanţuri pune-mi la picioare,
Dar pe ai mei copii promite că-i ajuţi!

Profund mirat de cele auzite,
Cu sufletul vibrând ca niciodată
Magisterul părea ieşit din recuzite
Cu inima de emoţii invadată.

Acum şi-a amintit o constatare
A lui Cicero, filozof şi avocat
Cum că justiţia-i un sentiment prea mare
Înnăscut în inimă şi acol’ edificat.

Petru Cruciu